Apoi i-am văzut. Ah, orb de aş fi fost să nu-mi torturez privirea cu asemenea caricaturi tragice! Erau doar vreo unşpe, ştiu că sunt mult mai mulți, probabil ceilalți aveau treabă cu alte minți slabe. Cum am pus ochii pe ei stomacul mi s-a strâns, camera a început să se învârtă aşa de repede că abia îmi țineam capul drept. Corpul meu parcă refuza să-i vadă, se revolta cu fiecare muşchi şi în nici două clipe am vomitat lichid de fiere pe pantofii lucioşi ai unuia care a venit aproape de mine să se asigure că nu-mi dau duhul. M-a înjurat şi m-a lovit cu pumnul strâns în doar trei degete schimonosite, terminate cu gheare scârboase şi murdare, chiar în obrazul stâng.
Mi-am deschis ochii, scârbit de mine, de ei, de lumea-n care mă învârt şi m-am forțat să îi privesc. Sunt întruchiparea urâtului absolut, demoni cu pielea găunoasă, cu membre butucănoase, mânjite de sânge închegat, fire de păr sârmoase le ies din nasurile borcănate. Ochii, ochii lor îmi sunt cei mai nesuferiți. Bulbucați şi flămânzi, cu pupilele dilatate, întotdeauna în căutarea unei prăzi uşoare. Te dezbracă doar cu o privire, îți încolțesc sufletul sub vreo artera pulsânda şi îl sfâşie fără milă. Îl devorează ca nişte porci însetați de lăturile murdare.
-Nu v-am zis, mă, să mă lăsați în pace? Ce vreți, mă, să vă mai dau? Cămătari de suflete ce sunteți! Mi-ați luat tot, jigodiilor! Nu mai ştiu ce-i aia fericire, mă doare când zâmbesc, mă, animalelor! Mi-ați luat liniştea, sunt un nebun în sevraj, nici de copilărie nu-mi mai amintesc, am uitat cum arată chipul mamei, mă... Da' ce vă pasă voua? Hahaaa! De v-ar păsa măcar puțin.
Nu ştiu de unde mi-a pornit curajul să le strig atatea, de obicei, doar ei vorbesc. Țipă că vor mai mult, că nu le-ajunge nici pe o măsea ceea ce le ofer. Că le urlă mațele de foame, foame pe care-o potolesc doar cele mai de preț comori ale mele. Mi-au furat fericirea acum mult timp, s-au înfruptat negrăbiți din festinul bucuriilor mele, mi-au sorbit cu nesaț nectarul dulce al copilăriei şi s-au lins pe degete după ce mi-au îngițit, ca nesătuii, şi ultimele firimituri de dragoste. Apoi au râgâit şi s-au bătut cu palmele unsuroase pe burțile lor mari. Şi acum, acum m-au târât aici să-mi ceară mai mult. Să urle la mine că le e foame iar. Păcat, însă, că nu mai am nimic de oferit, le-am dat ofrandă, pe tăvi de aur, toată averea mea.
-Nu mai am, mă, nimic! Mi-ați mâncat şi sufletul, porcilor! Nici nu mai pot să plâng, nici frică nu-mi mai e! Faceți-mi ce vreți, mâncați-mă de viu, mă, sta-v-aş în gât, de jeguri!
Mi-am urlat frustrările până am rămas fără voce, m-am oprit când am realizat că am început să-mi şuier cuvintele şi că suflu de parcă am alergat un maraton. Apoi am stat. M-am holbat la ei aşteptând să mă atace vreunul mai cu pântecul gol dar cu tupeu de bovină, anticipam cu groază durerea pe care ar trebui s-o simți când eşti mâncat de viu şi m-am înjurat în gând că-mi folosisem glasul în zadar, cum să mai țip acum? Cum să-mi mai strig chinurile, ca un vițel în abator, dacă am urlat ca prostul până acum? Bravo, bă!
Dar nu mi-au făcut nimic. În schimb mi-au dezlegat cârpele ce-mi țineau mâinile laolaltă şi m-au împins spre ieşire. Mi-au dat un ultimatum: am 30 de zile să fac rost de nişte fericire, să pun de-o poveste de dragoste, să dezgrop nişte amintiri, orice. L-am scuipat cu ură, fix între ochii de drac, pe ăla care a închis uşa în urma mea şi am luat-o la fugă ca un nebun, ştiindu-mi ținta ca pe rugăciune.
Haaa, javrele! Păi, cred că mă mai prind ei pe mine? Niciodată, măăă! Niciodată!
Mi-am strigat ultima fărâmă de viața în vreme ce picioarele mi se desprindeau cu grabă de pe asfaltul podului amplasat aşa de bine în apropierea cuibului de demoni.
-Lua-v-ar dracu', măăă! Sunt libeeeeer! Te iubesc, lumeeee!
Şi atunci am simțit pentru prima oară, dupa ani de zile, cum, în liberă cădere, lacrimi calde îmi spală obrazul de păcătos. Am plâns pentru ultima oară pe acest pământ, în ceasul morții mele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu