Suflet nocturn

   Sufletul pereche ti-l cunosti dintr-o mie,asa se spune,dar cum? Cum iti dai seama ca in fata ta sta chiar acel om "predestinat"? Sa vedem....     
     Sufletul pereche e atunci cand noaptea nu e rece,nici macar iarna.
     Sufletul pereche e atunci cand totul devine colorat,asemeni unui curcubeu.
     Sufletul pereche e atunci cand devii gelos pana si pe razele soarelui,care ii ard fata mult prea gingasa.
     Sufletul pereche e atunci cand te simti obosit la finalul zilei,dar totusi,plin de viata.                           
 Sufletul pereche e atunci cand iti simti fluturasii aia actionand,chiar daca e a mia oara.
     Sufletul pereche e atunci cand poti sa zbori,chiar daca nu ai aripi.
     Sufletul pereche e atunci cand devii mai bun,cu oricine,pentru ca esti implinit.
     Sufletul pereche e acum,aici,mereu. 
     Si poti sa-l simti.
     Atat.    

Facing life.

Începe ca o stare de distors. Eşti un magnet de furie, de foame, de durere. În ochii tăi se citeşte tot ce gândeşti, tot ce simţi şi tot ce vrei să transmiţi. Dar nu o faci. Eşti oprit de un impuls care s-a opus impulsului iniţial de a face rău. De a-ţi face rău, de fapt.
Ai conştientizat, în haosul din mintea ta, că ceea ce urmează să faci e un delir. Nu îţi vine să crezi şi re-analizezi, pui ideile cap la cap, coadă la coadă, mijloc la coadă şi... stai, plm. Iar te-ai încurcat. Pentru a mia oară, viaţa îţi dă filmul peste cap. Karma e blocată pe autostradă, în drum spre mare, iar tu eşti din nou singur, cu tine. Aşa ai fost întotdeauna, doar că te prinzi greu. 
Eşti realist, dar păstrezi în sânge gene idealiste, care îţi strică stările de spirit şi îţi redau bipolaritatea necomună de care încerci mereu să scapi.
Bun, te-ai întors de unde ai plecat. Eşti nervos. Nervos pe ea, nervos pe tine, dar cel mai important, nervos pe ei. Vrei să te exteriorizezi, rişti să te expui. Şi alegi să nu o faci, observi că-i mai bine aşa.
Te calmezi, vrei să loveşti ceva. Să te loveşti pe tine până-ţi dai minţile peste cap, până-ţi dai reset la inimă şi speri că se trezeşte la viaţă. Dar nu o faci. Mixezi cu stările de spirit ca un DJ în cel mai mare concert al vieţii lui. Tomorrowland, tati. Duci căştile la urechi, te adaptezi ritmului şi rupi beaturile, faci mulţimea să zâmbească. Îţi creşte pulsul, se micşorează pupila... Creşte pupila, scade pulsul.
Şi revii la normal. Iar de unde ai plecat. Exact. Calm, cu capul pe umeri. Eşti soarele ce iese după o furtună, eşti o speranţă. Un suflet curat c-o inimă vie, pompată-n draci, până la linişte. Şi asta nu e totul...

-Christian.

Coping with my demons.

Nu îmi amintesc cum am ajuns în clubul ăla infect, în camera aia cu lumina slabă, din spatele barului. Ştiu doar că m-am trezit pe-un scaun schilodit de greutatea altor mii de nefericiți ce-au stat în locul meu, înainte, becul ăla ieftin, atârnat de tavan îmi bătea în ochi şi mă simțeam mort. Mă durea tot, mă străbăteau pumnale de durere prin părți ale corpului pe care nu eram conştient că le posed. Am gustat sânge uscat din colțul buzelor şi senzații vagi de dèja-vu îmi dădeau târcoale. 

Apoi i-am văzut. Ah, orb de aş fi fost să nu-mi torturez privirea cu asemenea caricaturi tragice! Erau doar vreo unşpe, ştiu că sunt mult mai mulți, probabil ceilalți aveau treabă cu alte minți slabe. Cum am pus ochii pe ei stomacul mi s-a strâns, camera a început să se învârtă aşa de repede că abia îmi țineam capul drept. Corpul meu parcă refuza să-i vadă, se revolta cu fiecare muşchi şi în nici două clipe am vomitat lichid de fiere pe pantofii lucioşi ai unuia care a venit aproape de mine să se asigure că nu-mi dau duhul. M-a înjurat şi m-a lovit cu pumnul strâns în doar trei degete schimonosite, terminate cu gheare scârboase şi murdare,  chiar în obrazul stâng.

Mi-am deschis ochii, scârbit de mine, de ei, de lumea-n care mă învârt şi m-am forțat să îi privesc. Sunt întruchiparea urâtului absolut, demoni cu pielea găunoasă, cu membre butucănoase, mânjite de sânge închegat, fire de păr sârmoase le ies din nasurile borcănate. Ochii, ochii lor îmi sunt cei mai nesuferiți. Bulbucați şi flămânzi, cu pupilele dilatate, întotdeauna în căutarea unei prăzi uşoare. Te dezbracă doar cu o privire, îți încolțesc sufletul sub vreo artera pulsânda şi îl sfâşie fără milă. Îl devorează ca nişte porci însetați de lăturile murdare. 

-Nu v-am zis, mă, să mă lăsați în pace? Ce vreți, mă, să vă mai dau? Cămătari de suflete ce sunteți! Mi-ați luat tot, jigodiilor! Nu mai ştiu ce-i aia fericire, mă doare când zâmbesc, mă, animalelor! Mi-ați luat liniştea, sunt un nebun în sevraj, nici de copilărie nu-mi mai amintesc, am uitat cum arată chipul mamei, mă... Da' ce vă pasă voua? Hahaaa! De v-ar păsa măcar puțin.

Nu ştiu de unde mi-a pornit curajul să le strig atatea, de obicei, doar ei vorbesc. Țipă că vor mai mult, că nu le-ajunge nici pe o măsea ceea ce le ofer. Că le urlă mațele de foame, foame pe care-o potolesc doar cele mai de preț comori ale mele. Mi-au furat fericirea acum mult timp, s-au înfruptat negrăbiți din festinul bucuriilor mele, mi-au sorbit cu nesaț nectarul dulce al copilăriei şi s-au lins pe degete după ce mi-au îngițit, ca nesătuii, şi ultimele firimituri de dragoste. Apoi au râgâit şi s-au bătut cu palmele unsuroase pe burțile lor mari. Şi acum, acum m-au târât aici să-mi ceară mai mult. Să urle la mine că le e foame iar. Păcat, însă, că nu mai am nimic de oferit, le-am dat ofrandă, pe tăvi de aur, toată averea mea.

-Nu mai am, mă, nimic! Mi-ați mâncat şi sufletul, porcilor! Nici nu mai pot să plâng, nici frică nu-mi mai e! Faceți-mi ce vreți, mâncați-mă de viu, mă, sta-v-aş în gât, de jeguri!

Mi-am urlat frustrările până am rămas fără voce, m-am oprit când am realizat că am început să-mi şuier cuvintele şi că suflu de parcă am alergat un maraton. Apoi am stat. M-am holbat la ei aşteptând să mă atace vreunul mai cu pântecul gol dar cu tupeu de bovină, anticipam cu groază durerea pe care ar trebui s-o simți când eşti mâncat de viu şi m-am înjurat în gând că-mi folosisem glasul în zadar, cum să mai țip acum? Cum să-mi mai strig chinurile, ca un vițel în abator, dacă am urlat ca prostul până acum? Bravo, bă!

Dar nu mi-au făcut nimic. În schimb mi-au dezlegat cârpele ce-mi țineau mâinile laolaltă şi m-au împins spre ieşire. Mi-au dat un ultimatum: am 30 de zile să fac rost de nişte fericire, să pun de-o poveste de dragoste, să dezgrop nişte amintiri, orice. L-am scuipat cu ură, fix între ochii de drac, pe ăla care a închis uşa în urma mea şi am luat-o la fugă ca un nebun, ştiindu-mi ținta ca pe rugăciune.

Haaa, javrele! Păi, cred că mă mai prind ei pe mine? Niciodată, măăă! Niciodată!

Mi-am strigat ultima fărâmă de viața în vreme ce picioarele mi se desprindeau cu grabă de pe asfaltul podului amplasat aşa de bine în apropierea cuibului de demoni. 

-Lua-v-ar dracu', măăă! Sunt libeeeeer! Te iubesc, lumeeee! 

Şi atunci am simțit pentru prima oară, dupa ani de zile, cum, în liberă cădere, lacrimi calde îmi spală obrazul de păcătos. Am plâns pentru ultima oară pe acest pământ, în ceasul morții mele.

Gusturi şi etape

Cu fiecare etapă a vieţii avem diferite preferinţe cu care ţinem morţiş să ne prezentăm în faţa lumii. Sunt sigură că în copilărie cu toţii aveam un personaj de desene animate favorit... Vreau să spun, cine nu îl cunoaşte pe îndrăgitul caţeluş, Scooby-Doo şi al său faimos stăpân, Shaggy? Sau sigur nu îi veţi uita curând pe Dexter, cu al său preţios laborator, şi sora lui prea curioasă, Dee Dee. Cine nu îşi aminteşte de Ed, Edd şi Eddy? De Fetiţele Powerpuff nici nu mai pomenesc... Iubesc să mă uit şi acum la aceste desene. Fără ele, copilăria mea nu ar mai fi fost aşa de frumoasă! Când creştem gusturile parcă ni se schimbă încetul cu încetul... Apare acea schimbare morală numită "maturizare". O, da... Începem să ne schimbăm genurile de muzică pe care vrem să le ascultăm şi, cu siguranţă, vrem să ieşim în evidenţă cât mai mult. De ce? Pentru că asta se numeşte "adolescenţă"! În această etapă mulţi copii sunt în contradictoriu cu părinţii lor, fetele pentru că doresc să se machieze mai mult decât le permite mama, iar băieţii pentru că hoinăresc prea mult sau mai ştiu eu ce... În orice caz, aici intervine "rebelitatea". Când maturizarea noastră este aproape completă (pentru că niciodată nu va fi pe deplin completă- "Copilul din noi trebuie să fie mereu acolo", nu? Sau cel puţin asa vreau să cred.), gusturile noastre sunt total schimbate faţă de cele din copilărie, în sensul că învăţăm să deosebim lucrurile rele de cele bune şi ne dăm seama că, defapt, cine ne place, ne place aşa cum suntem şi că nu este nevoie să arătăm într-un anumit fel. Am dreptate? Cu siguranţă vor exista mereu mici "conflicte" între persoane, pe baza genurilor de muzică preferate sau a actorilor favoriţi, de ce nu? Cu siguranţă suporterii echipelor adverse de fotbal vor fi mereu în contradictoriu, dar asta este firesc, în mare parte... Cu toate acestea, îmi place să pun în practică binecunoscutul citat: "Gusturile nu se discută!".

Fericirea.

Cică "fericirea" e un termen abstract. Că nu poate fi studiată, catalogată, pusă în dosărele cu etichete şi apoi în sertare de birou, în ordine alfabetică.

Dar, pentru mine, fericirea are fețe, o identific sub forma unui amestec de ochi, buze şi nasuri, în diferite combinații.

Acum o săptamână, fericirea mea avea chipul schimonosit al vânzătoarei de la magazinul non-stop de alături, care mi-a cântarit şi luat banii pe alea două nenorocite de nectarine de care îmi era al dracului de poftă la prima oră a dimineții. Mi-a zis şi un "Mulțumesc şi eu!" obosit când îmi târam picioarele adormite către ieşire.

Acum 3 zile, fericirea mea s-a ascuns sub chipul unui copil care cunoaşte lumea asta de doar şase luni şi pentru care unghiile mele date cu ojă albastră, ieftină erau cea mai frumoasă minune. Ce contrast de forme şi mărimi s-a jucat între mâinile noastre, arta teatrului tactil, nu altceva! De-ar şti câte minuni albastre mai are de descoperit!

Ieri, fericirea mea nu s-a ascuns prea bine. Era aşezată cu mândrie in ochii ei pictați în mii de nuanțe de jad şi malachit şi pe genele-i țesute parcă în frânturi de Soare. Nici gura nu-i rămasese neatinsă. Fericirea mea îi murdărise colțul drept al zâmbetului, exact unde se întâlnesc, ca printr-un sacrificiu, buza subțire, timidă de sus şi aia îndrazneață, rebela cea de jos. I-aş fi şters pata de sentiment cu un sărut fugar, dar pun pariu că s-ar fi murdărit mai tare. Rămane pe altă dată totuşi.

Mâine, fericirea mea se va găsi unde o întâlnesc tot timpul, fără dar şi poate va lua forma mult iubită a chipului mamei mele. Fac rămăşag pe toate stelele că fericirea mea nu o să fie-n veci pierdută atata vreme cât pot zări cu-ai mei doi ochi trăsăturile faciale atât de cunoscute mie. Neprețuit îi e surâsul cald, de "Bună dimineața!" şi încruntarea autoritară a sprâncenelor când se gândeşte cu ce-a greşit să merite-o asemenea pacoste pe cap. Şaptişpe ani nu mi-au ajuns să mă satur de arta feței ei, iar o eternitate de clipe de aş avea la dispoziție, jur că le-aş petrece, nenumărate, încercand să desluşesc tainele tabloului pictat în chipul ei.

Nesuferită fericirea asta, să poarte ea atâtea fețe într-o singură viață...

Iubim...

...Mamele, pentru că mereu ne vor fi alaturi. ...Florile, pentru că, subtil, ne inspiră puritatea.
...Soarele de primăvară, pentru că ne încălzeşte, după gerul crunt din iarnă. ...Lumina, pentru că alungă întunericul. ...Pacea, pentru că distruge razboiul. ...O carte bună, pentru că ne deconectează de la toate energiile negative. ...Un copil, pentru că ne reaminteşte că anii nu se mai intorc. ...Sufletul pereche, pentru că a creeat un "Rai" doar pentru noi. ...Stelele, pentru că ne demonstrează că "infinitul" există. ...Bătrânii, pentru înţelepciunea lor. ...Animalele, pentru că ne arată, atât de des, că sunt mult mai avansate decât credem noi. ...Viaţa, pentru că o putem compara cu moartea.