Începe ca o stare de distors. Eşti un magnet de furie, de foame, de durere. În ochii tăi se citeşte tot ce gândeşti, tot ce simţi şi tot ce vrei să transmiţi. Dar nu o faci. Eşti oprit de un impuls care s-a opus impulsului iniţial de a face rău. De a-ţi face rău, de fapt.
Ai conştientizat, în haosul din mintea ta, că ceea ce urmează să faci e un delir. Nu îţi vine să crezi şi re-analizezi, pui ideile cap la cap, coadă la coadă, mijloc la coadă şi... stai, plm. Iar te-ai încurcat. Pentru a mia oară, viaţa îţi dă filmul peste cap. Karma e blocată pe autostradă, în drum spre mare, iar tu eşti din nou singur, cu tine. Aşa ai fost întotdeauna, doar că te prinzi greu.
Eşti realist, dar păstrezi în sânge gene idealiste, care îţi strică stările de spirit şi îţi redau bipolaritatea necomună de care încerci mereu să scapi.
Bun, te-ai întors de unde ai plecat. Eşti nervos. Nervos pe ea, nervos pe tine, dar cel mai important, nervos pe ei. Vrei să te exteriorizezi, rişti să te expui. Şi alegi să nu o faci, observi că-i mai bine aşa.
Te calmezi, vrei să loveşti ceva. Să te loveşti pe tine până-ţi dai minţile peste cap, până-ţi dai reset la inimă şi speri că se trezeşte la viaţă. Dar nu o faci. Mixezi cu stările de spirit ca un DJ în cel mai mare concert al vieţii lui. Tomorrowland, tati. Duci căştile la urechi, te adaptezi ritmului şi rupi beaturile, faci mulţimea să zâmbească. Îţi creşte pulsul, se micşorează pupila... Creşte pupila, scade pulsul.
Şi revii la normal. Iar de unde ai plecat. Exact. Calm, cu capul pe umeri. Eşti soarele ce iese după o furtună, eşti o speranţă. Un suflet curat c-o inimă vie, pompată-n draci, până la linişte. Şi asta nu e totul...
-Christian.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu